Ioana, micul "terapeut"

IOANA pare să fie copilul care dovedeşte că SE POATE. Autismul poate fi învins. Prin evoluţia sa, fata dă speranţe tuturor copiilor autişti, spunându-le parcă: "Ne putem vindeca împreună".

Pentru Ioana Chirilă puteţi dona în contul:

RO97BRDE426SV44289144260, BRD Bucureşti

Probabil că destinul ei va fi să îi ajute pe alţi copii autişti să se vindece. Începutul poveştii e trist, dar finalul pare să aparţină Ioanei, care îşi rescrie povestea încetul cu încetul. În loc să se lase doborâtă de această boală, Ioana pare să se vindece în mod spectaculos. Povestea Ioanei o veţi găsi în rândurile de mai jos.

Începutul cel trist

IOANA s-a născut pe 19 februarie 2005, în Bucureşti. Până la 3 ani şi 4 luni nu vorbea, nu părea să gândească, avea toate stereotipiile asociate copiilor cu autism. Fata mergea pe vârfuri, plângea foarte des, se acomoda foarte greu în spaţii noi, cu oameni noi, rodea orice, saliva abundent, se învârtea fără să se oprească, se ascundea faţă de oameni, dar se ascundea chiar şi faţă de jucării. Ţipa foarte tare şi de foarte multe ori. Pentru că nu aveam experienţă, în acea perioadă nu ne-am gândit că IOANA ar fi autistă. Am crezut doar că este un copil mai ...dificil.

Puteţi vedea mai jos fotografii ale IOANEI făcute în acea perioadă.

FOTO.....

IOANA a fost diagnosticată cu autism în martie 2008, la Centrul Medical Sanador. Pe atunci avea 3 ani. Deşi existau de multă vreme semne că ceva nu este în regulă cu ea, am lăsat aceşti 3 ani să treacă, pentru că părinţii şi prietenii ne sfătuiau, spunând: "Aveti răbdare, că va vorbi". Am avut noroc că nu era prea târziu.

Pe la vârsta de un an IOANA dădea semne că ar vrea să imite ceva, dar la 3 ani era total absentă. Nu răspundea când era chemată, nu vorbea deloc, reacţiona doar la anumite sunete pe care le percepea ea (uneori asculta doar un pasaj dintr-o melodie). IOANA înşira jucăriile în linie, mergea pe vârfuri, se învârtea minute în şir, ţipa oriunde se afla. Se trântea deseori pe jos, indiferent dacă era acasă, pe stradă sau în orice alt loc.  De câte ori voiam noi ca părinţi să mergem cu ea undeva, cerea numai să fie luată în braţe. Nu stătea la masă, nu mânca orice, ci doar mâncare de culoare albă: orez, margarină pe pâine, unt, icre, carne albă şi ciorbă de burtă în care puneam multă smântână. 

Doamna doctor care a consultat-o mai apoi ne-a lămurit că aşa se comportă un copil autist.

Am participat la cursurile susţinute de profesorul NICOLA CUOMO la Bucureşti, care spunea clar: "Aceşti copii nu trebuie ţinuţi între copii autişti". Am participat şi la cursul Dr. JOHN LAWSON de la Universitatea Cambridge, care a adus în discuţie şi alimentaţia, iar printre altele a făcut referire la influenţa glutenului din alimente. 

În urma acestor conferinţe ne-am gândit serios atât la partea cu alimentaţia cât şi la faptul că pe viitor voiam să mergem cu IOANA la o grădiniţă normală.

Varianta de-a o da la o grădiniţă de stat nu o avantaja pe IOANA. Chiar dacă pentru noi, ca părinţi, ar fi fost mai uşor, deoarece costurile ar fi fost mici,ne-am gândit în primul rând la binele ei. Ne-am împrumutat pe unde am putut. Soţul meu, Ştefan, a acceptat să lucreze fără carte de muncă, pentru că în felul acesta putea câştiga mai mulţi bani încât să putem spera că vom putea face faţă cheltuielilor pentru medicamente şi, mai nou, pentru grădiniţa particulară.

Datorită terapiei pe care a făcut-o atât acasă, cât şi la un centru specializat în tratarea copiilor cu handicap mintal a reuşit să scape de crizele autiste: ţipat, tăvălit... Acest lucru ne-a ajutat să o putem duce apoi la o grădiniţă normală.

La vârsta de 4 ani, IOANA a ajuns la o grădiniţă cu copii normali. Ne era teamă că nu va fi primită, de aceea nu am spus nimic de boala ei. 

La grădiniţa normală a făcut multe progrese. Educatoarea s-a ocupat de ea, nu a bruscat-o, a avut răbdare, iar IOANA s-a simţit foarte bine.

 După numai 3 ani, deja e pe cale de vindecare.

Totuşi nu putem spune cu exactitate ce anume a determinat evoluţia foarte bună a IOANEI, dar, destul de probabil, au fost mai mulţi factori:

• Faptul că ne-am ocupat foarte mult de ea în familie - eu, ca mamă, soţul meu Ştefan, dar şi copilul nostru mai mare, Daniel, cu toţii am încercat să o ajutăm, să o implicăm în multe activităţi, să avem răbdare cu ea şi să o învăţăm.
• Faptul că nu am ţinut-o niciodată închisă în casă, stând cu teama că e autistă şi am mers cu ea oriunde s-a putut: la magazin, în excursii, în pelerinaje în Grecia, ca pe orice copil normal.
• Faptul că a urmat o medicaţie adecvată pentru boala ei.
• Faptul că nu am descoperit prea târziu boala ei. Este ştiut faptul că un copil autist descoperit la 8 ani aproape că nu mai are nici o şansă de vindecare. Noi am avut norocul să descoperim boala ei încă de la 3 ani.

Finalul pare să fie fericit

Toate aceste lucruri au ajutat-o foarte mult, căci acum, IOANA se comportă aproape ca un copil normal. Dar încă nu e complet vindecată, de aceea, noi, ca părinţi, trebuie să facem tot posibilul pentru a o ajuta în continuare. 

Am observat că nu mai e deloc un copil retras. Acum îi place să fie o mică vedetă, să cânte, să danseze, să fie pe scenă....

În prezent, IOANA merge şi la grupuri de terapie pentru copii autişti. Îi place foarte mult să se implice. Când vede pe copiii de acolo că greşesc atunci când au de îndeplinit diferite sarcini date de terapeut, merge lângă acei copii să le arate. Astfel, învaţă şi ea să socializeze, se simte utilă, iar ceilalţi copii progresează de asemenea, învăţând de la ea.

IOANA vorbeşte aproape ca orice copil normal, i-au mai rămas doar stereotipiile. Repetă un lucru de mai multe ori, dar credem că prin terapie va reuşi să scape chiar şi de ele.

Pentru a vă convinge de progresele IOANEI, este suficient să vedeţi fotografiile de acum. După cum vedeţi, îi place foarte mult să zâmbească. Noi, ca părinţi, ne dorim ca zâmbetul să nu îi dispară niciodată de pe faţă.

Valentina CHIRILĂ