Autismul, o boală care se poate vindeca?

Noi credem că DA. Credem cu toată puterea că autismul poate fi învins. Mărturia cea mai bună pentru noi este Ioana. Aproape de vindecare, cu un zâmbet cuceritor, Ioana dă speranţă părinţilor care au copii autişti că SE POATE. În acest articol vrem să dăm câteva sugestii din experienţa noastră cu Ioana. Credem că cineva s-ar putea folosi de ele.

Părinţii care au copii autişti ştiu deja cum se comportă aceştia: pare că sunt ei cu lumea lor. Copiilor autişti le e teamă să socializeze, să aibă contacte cu oamenii.

Mulţi dintre cei din jurul lor nu îi înţeleg pe aceşti copii şi se sperie atunci când ei ţipă şi se trântesc pe stradă. Dar oamenii nu se gândesc că, de fapt, copiii cu această boală sunt foarte sensibili, că, deşi nu ştiu să îşi arate sentimentele ca orice copil normal, ei suferă mai mult decât ceilalţi pentru durerea celor dragi lor. Doar că suferă... altfel.

O mămică al cărei copil este autist spunea foarte frumos că, de fapt, copiii autişti sunt semnalul de alarmă pe care îl trage Dumnezeu în legătură cu lumea în care trăim. Ei sunt foarte curaţi sufleteşte, de aceea le vine atât de greu să se integreze într-o lume în care egoismul, invidia, ura se întâlnesc la tot pasul. 

Nu ne-am propus să vorbim prea mult despre povestea Ioanei în acest articol, pentru că o vom reda mai în detaliu în altă parte pe acest site. Doar vom spune, pe scurt, că de mică Ioana avea toate simptomele unui copil autist: era retrasă, nu vorbea, ochii erau tulburi, se trântea etc.

Vestea că Ioana suferă de autism ne-a îngrozit la început. Dar după ce am trecut de primul şoc, al stabilirii diagnosticului, ne-am dat seama că nu ne ajută la nimic să rămânem la nivel de oameni şocaţi şi atât. Aşa că am căutat să ne interesăm să vedem ce putem face pentru Ioana. Până la urmă, pentru noi cel mai important lucru pe care ni-l doream era ca ea să se facă bine.

Cred că ne-a ajutat foarte mult faptul că şi eu şi soţul meu am încercat să ne asumăm boala Ioanei. 

Am auzit de cazuri în familie în care soţul îi reproşează soţiei: "Un copil mi-ai făcut, dar şi pe ăla bolnav!", astfel că soţia, dacă e puternică, e nevoită să înfrunte nu doar boala copilului, ci şi frustrările soţului. 

Nu aveam foarte mulţi bani să ne permitem să facem terapie profesionistă, cu terapeuţi angajaţi care să aibă grijă de ea. La început am dus-o la un centru de ajutor pentru copii cu handicap mintal, iar psiholoaga de acolo ne-a învăţat prima lecţie şi poate cea mai importantă:

"Aveţi grijă ce vorbiţi faţă de ea, pentru că ea aude şi înţelege tot ce spuneţi. Dacă o veţi trata ca pe un copil handicapat, cu probleme, aşa va fi". Aşa am început "terapia". Nu am vorbit niciodată faţă de Ioana că ar avea probleme şi am încercat să o tratăm ca pe orice copil normal. Acest lucru era foarte important pentru ea, Ioana trebuia să se simtă NORMALĂ şi nu o ciudată care nu se va putea integra niciodată în lume.

Lucrul cu Ioana nu a fost uşor. Credem însă, că dincolo de terapia făcută profesionist la centrul acesta, cel mai mult a contat TERAPIA DE ACASĂ.

Părinţii copiilor autişti trebuie să se implice la maximum în ajutarea lor. De altfel, psihologii spun că primii care trebuie să înceapă să facă terapie sunt părinţii şi nu copiii, deoarece părinţii copiilor autişti nu ştiu să se comporte cu aceştia. 

Am observat că o terapie excelentă, fără să aibă abilităţi de terapeut, o făcea Daniel, băiatul nostru. El încerca să o implice în cât mai multe activităţi, să o înveţe, ca un frate mai mare, iubitor. Iar Ioana asculta. Noi, de asemenea, nu o scăpam din ochi pe Ioana nici o clipă şi încercam să o învăţăm cu multă răbdare, dar mai ales cu multă dragoste ceea ce trebuia ea să deprindă. Astfel, am încercat în permanenţă să o facem pe Ioana să se simtă NORMALĂ, să nu se simtă diferită de alţii.

Nu ştim de ce, dar nu ne-am îndoit decât în clipele de maximă disperare că Ioana va deveni un copil normal şi sănătos. Am crezut în şansa ei şi credem în continuare că se va face sănătoasă. Starea ei de acum ne dă foarte mari speranţe că va scăpa definitiv de această boală. Acest lucru ne face să luptăm şi mai mult pentru ea.

Pentru că şi noi am crezut că ea poate deveni ca orice copil normal, nu ne-a fost niciodată ruşine cu ea. Astfel am scos-o în lume, în excursii, ori de câte ori am avut ocazia. 

Am mers chiar în Grecia, în pelerinaje de 3-4 zile, cu autocarul plin de oameni obişnuiţi. Nu ne-a păsat că poate aceia ne vor judeca pentru copilul nostru, fiindcă am iubit-o. Acest lucru a contat mai mult decât ne-am fi aşteptat pentru Ioana. Probabil că Dumnezeu nu a rămas indiferent la eforturile noastre. De aceea Ioana a făcut toate aceste progrese enorme.

Am participat la cursurile susţinute de profesorul NICOLA CUOMO la Bucureşti, care spunea clar: "Aceşti copii nu trebuie ţinuţi între copii autişti". Astfel că am mai făcut un efort pentru ea. 

Am făcut tot posibilul să o ducem la o grădiniţă normală. 

Desigur, ar fi fost bine pentru noi dacă îi puteam găsi o grădiniţă de stat la care să meargă. Dar în grădiniţele de stat sunt mulţi copii, iar educatoarele sunt suprasolicitate şi nu reuşesc să se ocupe de fiecare copil în parte. Ioana avea nevoie de o atenţie specială. Aşa că am înscris-o la o grădiniţă particulară. Nu am spus nimic despre boala Ioanei la grădiniţă, dar, evident, directoarea şi educatoarea au înţeles ceva.

În doi ani de zile, fiind între copii obişnuiţi, cu doar 10 copii în grupă, Ioana a învaţat foarte mult din comportamentul copiilor normali. Iar educatoarea a lucrat intens cu ea şi a implicat-o să vorbească, să facă diferite activităţi şi a avut răbdare cu ea.

Concluziile acestui articol ar fi: 

• Faceţi-i pe copiii autişti să se simtă NORMALI. Nu îi trataţi ca pe nişte copii cu probleme speciale, pentru că în felul acesta le luaţi orice posibilitate de vindecare. 

• Terapia cu psihologi ajută doar dacă părinţii se implică emoţional şi lucrează cu propriii lor copii. Dacă părinţii aşteaptă ca terapeutul să le vindece copilul greşesc. Doar ei, în calitate de părinţi care îşi iubesc copilul din tot sufletul îi pot vindeca. Terapeutul poate să îndrume eficient, dar nu va putea niciodată să îi vindece pe copiii autişti fără implicarea activă a părinţilor. Pentru că mai mult decât terapia, pe aceştia îi vindecă dragostea părinţilor.